Dragi cititori,

Anul 2010 se anunță ca fiind unul plin de bucurii pentru iubitorii de ler. Conform studiilor realizate de niște cercetători români ( așa cum ne spun de cele mai multe ori ziarele care au cu adevărat ceva de spus: Libertatea, Click! etc.) prețului lerului este în scădere.

Pentru cei care nu au aflat încă ce este acela ler, există următoarele variante:
a) Îl sunați pe Ștefan Hrușcă și îl întrebați
b) Deschideți un DEX unde găsiți următoarea explicație

LER interj. Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] – Probabil lat. [Ha]llelu[iah, Domine].

c) Sau…..aveți răbdare să citiți următorul articol ceva mai lămuritor:

,,Un cuvânt cu etimologia încă discutată în limba română este ler, despre care s-au formulat variate ipoteze, angajând mai mult dome­niul imaginației decât al documentării lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster și Al. Cihac considerau că ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon). Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gh. Șincai, C. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu și A. D. Xenopol deduceau cuvântul respectiv din Aurelian, iar I. G. Sbiera consideră că ler reprezintă pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie. Ar. Densusianu derivă pe ler din latinul liber = Jupiter Liber (“Jupiter Dăruitorul”), iar B. P. Hasdeu din Lar Dominus, și se întrebă: “să fie Aurelianus sau mai curând Valerianus ?, să fie el slavicul Lei – Cupidon (Chiac), ori și alt ceva” ? Gr. Crețu îl derivă din “lera-ne Doamne, de maru, care ar reproduce sfârșitul din Tatăl Nos­tru latinesc : Libera nos (Domine) de malo”, iar Bl. N. Voronca pre­supunea că ler reprezintă pe larii, patronii Romei. În 1901 bucovi­neanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat problema originii cuvan­tului ler în limba română și a publicat considerațiile sale în “Noua revistă română” (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), susținând că ler provi­ne din invocatța cultică, de origine ebraică, Halleluiah (Domine) (“laudați pe Domnul”), trecut în limba latină : Alleluia și în slavă Alilughiia, care avea să fie primit în limba română, prin filiera slavă, Aliluia, după secolul al X-lea .

În 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulată de Dimitrie Dan și a justificat-o lingvistic a fi cea mai îndreptățită, arătând că ler în limba română derivă din forma latină alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic, fenomen fonetic petrecut în epoca daco-romană.

Mai multe aici.

Cu speranța că toată lumea a înțeles cum stă treaba cu lerul, vă sfatuim să stați cu ochii pe magazinul de ler deschis de Hrușcă pentru că se anunță reduceri considerabile!